De ce am ales să fiu profesor?
Ce m-a îndemnat să-mi urmez vocația didactică ?

În primul rând, am crescut printre manuale, planșe și povești pentru și despre copii.
Mama mea a fost învățătoare mai bine de 40 de ani, purtând în suflet zeci de generații.
Cum să nu te îndrăgostești – iremediabil – de cărți și de meseria de educator?
Apoi, ajungând eu însămi la catedră, am văzut tineri care au crescut sub ochii mei, fiind martoră la transformări esențiale.
Mă felicit că am ales această profesie pentru toate momentele care nu se regăsesc în nicio programă școlară:
pentru bilețelele cu mesaje precum „Sunteți ca o mamă pentru noi!”, pentru lacrimile de la serbarea de final de an școlar, pentru copiii care iau în bagajul vieții lor visuri mai mari.
Nu este întotdeauna ușor. Sunt și zile grele, istovitoare, dar apoi răsare un zâmbet, o întrebare sinceră, o privire caldă – și îmi reamintesc de menirea mea.
Am onoarea să modelez caractere, să cultiv curajul și să las urme în sufletele unor tineri minunați.
Cum să nu te simți privilegiată când primești mesaje precum cele pe care le voi enumera, făcând doar o mică selecție?
„Deși nu am fost cel mai bun elev, cel mai interesant om sau cel mai drag copil pentru dvs, dumneavoastră ați fost pentru mine un idol, un mentor, un adevărat maestru.”
„La mulți ani, să aveți parte o viață întreagă de oameni la fel de minunați ca dumneavoastră, căci ați schimbat vieți, ați ajutat, încurajat și susținut un om ca mine!”
„Vă mulțumesc pentru fiecare sfat și pentru că ați avut încredere în mine încă de la început! O să vă fiu recunoscătoare toată viața!”
„Vă mulțumesc că sunteți pe acest pământ și că am avut onoarea de a vă întâlni și de a ne intersecta drumurile în viață !”
„Vă doresc o zi luminoasă precum îmi amintesc eu chipul dumneavoastră!”
De-ar fi s-o iau de la capăt și să pot opta pentru orice profesie de pe lumea aceasta, tot pe cea de la catedră aș alege-o, fără pregetare.
Așa că pot concluziona : privilegiul de a fi profesor nu se măsoară în note, ci în suflete atinse!